Cea mai puternică motivaţie a copilului este de a aparţine. De la cea mai mică vârstă el face eforturi foarte mari pentru a aparţine grupului lui familial. Pentru asta se comportă în fel şi chip şi îşi găseşte singur diverse metode. Unele din ele convin părinţilor, altele nu sunt permise şi pentru ele copilul este certat. Dacă îl întrebăm de ce face asta nu va putea să ne spună. El ştie doar că trebuie să-şi găsească locul în familie. Pentru asta îşi dezvoltă abilităţi şi face tot posibilul să le arate celorlalţi că el este în stare de o mulţime de lucruri şi că poate contribui prin asta la bunăstarea familiei. Pe măsură ce îi reuşesc toate, copilul prinde curaj şi îşi dezvoltă tot mai multe competenţe. Copiii sunt curajoşi şi fac multe lucruri fără teamă.
De multe ori, însă, părinţii îi opresc din acţiunile lor pentru că acestea par a fi periculoase. Şi atunci auzim: ”nu ai voie pe scări, o să cazi”, sau ”lasă farfuria pe masă că o spargi”. Sunt constatări care pe copil îl descurajează şi care îl determină să înţeleagă că el nu poate. Pe de altă parte lipsa încurajării poate însemna rezultatul multor comportamente nedorite ale copiilor. Un copil care se poartă urât este un copil descurajat. Fiind convins că el nu poate face un lucru aşa cum trebuie, va încerca să-l facă rău pentru că măcar aşa se va face observat (mai bine să ia bătaie decât să fie ignorat). Lucrul cel mai important pe care îl poate face un părinte este acela de a-şi încuraja copilul. El devine ce-l încurajăm să devină. Pe langă calităţile pe care le are şi responsabilităţile care i se dau, copilul are nevoie de ajutor prin încurajare. El trebuie să-şi dezvolte abilităţile antrenându-le într-o succesiune de încercări şi într-un ritm psihologic care să-i permită succesul.
Atunci când încurajăm un copil, trebuie să-l valorizăm aşa cum este el şi să-i arătăm încredere, pentru că în felul acesta îi construim încrederea în sine. Copilul trebuie susţinut şi încurajat în toate acţiunile şi încercările de a-şi aduce contribuţia la viaţa familiei. Nu contează o farfurie spartă sau o faţă de masă pătată atâta timp cât din asta el învaţă că este valoros. Copiii au un imens curaj nativ şi vor să facă lucrurile pe care le fac ceilalţi. Trebuie să-i lăsăm să încerce o mulţime de lucruri pentru care îşi exprimă curiozitatea. Desigur, acest lucru trebuie să se întâmple având în vedere multă răbdare şi să ne asigurăm că totul decurge într-un cadru securizat. În felul acesta îi dăm impresia copilului că ştie ce face. Nu trebuie niciodată să căutăm perfecţiunea în ceea ce face copilul, ci să îmbunătăţim ce nu a reuşit în alte condiţii. Când îi dăm dreptul să greşească, îi oferim responsabilitatea de a decide asupra comportamentului şi îi arătăm că el trebuie să suporte consecinţele.
”Jumătate din munca de încurajare a unui copil constă în evitarea descurajării” – Rudolf Dreikurs