Cei mici învață ce trăiesc

Am văzut de mai multe ori fotografia aceasta pe internet, ea lăsând loc multor interpretări. Din punctul meu de vedere, e mai ales despre iubire. Dacă o privesc din perspectiva relației copil-părinte, atunci pot să văd că cei mici își iubesc necondiționat părinții. Dacă o privesc însă din perspectiva relației părinte-copil, pot vedea un tată absent emoțional, care îl lipsește pe cel mic de siguranță și confort. Însă nu doar adicțiile față de alcool sau droguri sunt nocive. Dependențele pot avea și o înfățișare „pozitivă”, greu recognoscibilă, dar făcând un rău la fel de mare.

Dependența de muncă, nevoia excesivă de succes profesional, ambițiile exagerate de tot felul, posibile expresii ale narcisismului, sunt alte forme de sabotare a relației cu propriul copil. Chiar dacă aude des refrenul „pentru tine muncesc, pentru tine fac totul, spune-mi și mie cine mai are tot ce vrea”, copilul se simte deconectat de părinți și trăiește des însingurare și tristețe, anxietate și furie sau învață să se retragă și să-și reprime emoțiile, toate acestea fiind surse aproape sigure ale comportamentelor regretabile de mai târziu. Cei mici învață ceea ce trăiesc. Baza structurii personalității se pune în primii ani de viață. Felul în care ei se raportează la sine și la ceilalți depinde de relația cu ambii părinți.

Pe rând, copilul se identifică cu mama sau cu tata, imaginea lui de sine construindu-se în funcție de cum și în ce măsură îi sunt satisfăcute nevoile, mai ales cele de iubire și apartenență. Dacă în locul lor avem lipsă de repere morale sau absența fizică sau emoțională a părinților, atunci rezultatul poate fi un comportament deficitar din partea copiilor și caracter nedezvoltat, mai târziu. Ideal ar fi ca identificarea și conexiunea să se facă prin empatie, joacă și blândețe, expresii valoroase ale iubirii necondiționate pe care părinții o au pentru copiii lor.